Rainbow book tag

Pentru că e vară şi ieri a plouat, nu pot vorbi despre zăpadă, primele flori ale primăverii sau frunzele uscate ale toamnei, dar în continuare o să vorbesc despre curcubeu. Curcubeul, am observat noi, apare indiferent de anotimp, prin urmare se potriveşte de minune oricând.

Am revenit cu o nouă idee. Un book tag creat de mine, pe care îl poate folosi oricine, doar să menţioneze blogul nostru.

1) Roşu - o carte pe care n-ai putut s-o termini

Din păcate, eu n-am putut termina cartea Magonia, scrisă de Maria Dahvana Headley. 

2) Portocaliu - o carte pe care ai iubit-o mult în copilărie

 Cartea pe care am adorat-o în copilărie este Douăzeci de mii de leghe sub mări, de Jules Verne

3) Galben - seria preferată

Seria mea preferată este ''Robert Langdon'', scrisă de bine-cunoscutul Dan Brown.

4) Verde - o carte care-ţi aduce aminte de natură şi clipe frumoase

Umanii, de Matt Haig, îmi aduce aminte de natură. Poate din pricina extraterestrului care nu cunoaşte Pământul, dar cu siguranţă îmi oferă un colţ din natură atunci când mă gândesc la ea. Şi a fost o carte amuzantă, deci clipele frumoase nu lipsesc.

5) Albastru - cartea (seria) care te-a introdus în lumea cititului

Căpitan la 15 ani, cu siguranţă. Eram mică şi mi se părea uriaşă, dar am reuşit să o termin intr-un timp record.

6) Indigo - o carte fantasy care ţi-a rămas întipărită în minte

Primul volum al seriei ''Născuţi din ceaţă'', scrisă de Brandon Sanderson, e cartea fantasy care mi-a rămas întipărită în minte datorită originalităţii acesteia. 

7) Violet - prima carte care a reuşit să te emoţioneze până la lacrimi

Aici aş putea să enumăr vreo două-trei, dar cum trebuie doar una şi prima care a reuşit să facă asta, sunt fericită (sau tristă) să vă spun că ''Înainte să te cunosc'', de Jojo Moyes mi-a rupt inima în două.

Sper mult că acest book tag a fost pe placul vostru şi vă aşteptăm să ne urmăriţi pe blog în continuare.
Nu uitați că puteți prelua acest tag, cu condiția de a menționa că a fost creat de blogul nostru, iar dacă nu dețineți un blog, ne puteți răspunde la „întrebări” în comentarii.
Abia așteptăm să vedem ce ați ales voi! Deci trimiteți-ne link de la postarea de pe blogul vostru/ scrieți-vă mai jos răspunsurile :)

Lecturi plăcute!

Recenzie: Cronicile lui Magnus Bane de Cassandra Clare

Titlu original: The Bane Chronicles

Gen: fantasy, YA, historical fiction, paranormal romance

Editura: Leda Edge

An apariție: 2017

Număr de pagini: 436

Rating: ✵✵✵

Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Așa că el continuă la charango, în profida faptului că i se interzise să cânte în casă. De asemenea, i se ceru să nu cânte în locurile publice,  în preajma unui copil care plângea, a unui bărbat cu hârtii care vorbea despre hotărârile orașului și a unei mici răzmerițe. Ca o ultimă soluție, urcă pe munte și cântă acolo. Magnus era convins că acea goană a lamelor panicate pe care o văzuse fusese doar o coincidență. Nu era posibil ca lamele să-l judece.”

Cronicile lui Magnus Bane reprezintă o colecție de 11 povestiri din universul vânătorilor de umbre, scrisă din perspectiva unui repudiat, mai precis aÎnaltului Magician din Brooklyn. Cassandra Clare, împreună cu Sarah Rees Brennan și Maureen Johnson reușesc să ne ofere o călătorie fascinantă de-a lungul lumii și a timpului; astfel suntem plimbați de la Londra până în Peru, cu opriri în Franța și New York, încă din anul 1770, când Magnus era în floarea vârstei (deși magicienii nu îmbătrânesc cu adevărat), și până în 2012, când se încheie romanul „Orașul sufletelor pierdute”.

Din punctul meu de vedere, cartea este o îmbinare mai mult sau mai puțin reușită a serialelor „Supernatural” și „Jurnalele vampirilor”, deoarece ne sunt prezentate creaturi malefice *inclusiv demoni*, ce trebuie ucise de vânătorii de umbre (echivalentul lui Sam și Dean din Supernatural), iar vampirii au exact comportamentul celor din TVD: încearcă să fie umani etc.de asemenea, în carte apare și un grup numit „The circle”(Cercul), format din ființe supranaturale, exact ca în serialul The Circle. E prima mea carte citită de Cassandra Clare și deja sunt aproape sigură că nu neapărat plagiază, dar se mai inspiră de ici colo, despre tema asta am vorbit și aici.(dintr-un punct de vedere absolut obiectiv).

Un alt element important al cărții este reprezentat de glumele presărate de-a lungul romanului (câteva dintre ele sunt chiar bune) care mi s-a părut că au fost incluse doar ca să distragă atenția cititorului de la acțiunea inexistentă. În unele capitole pur și simplu nu se petrece nimic, și mă torturam ca să trec peste unele pasaje, pentru că erau doar descrieri inutile ale unor pasaje. Uite, vă dau un exemplu, în capitolul 8 ne este povestit foarte detaliat cum Magnus se trezește și soarele aurii ale soarelui îi piaptănă părul și cum se întoarce de pe o parte pe alta și așa mai departe. 

Magnus Bane este un personaj extrem de ciudat și simpatic. Stilul lui vestimentar e cu siguranță unic, cu sclipici și imprimeuri neobișnuite. Semnul lui demonic sunt ochii galbeni de pisică, care eu cred că îl caracterizează foarte bine, la urma urmei, pe cât de protector e cu prietenii și oamenii buni, pe atât de letal e față de dușmani. Cum a zis Catarina, are o inimă bună sub tot acel sclipici. De asemenea, e magician! Și, cu o mică sclipire albastră de putere, poate face cam orice. Să mai menționez oare că iubirea dintre el și Alec a fost adorabilă? 

Cartea conține deci 11 povestiri despre viața acestui personaj, fiecare fiind precedată de un mic citat și o ilustrație de tip bandă desenată a unei scene din capitolul respectiv. Nu pot spune că mi-au plăcut excesiv de mult, pentru că se presupune că sunt un plus al seriei, iar eu n-am citit-o încă, dar voi încerca să vi le povestesc pe scurt și decideți voi dacă vă plac sau nu. :)

sursa: Paper Fury

ATENȚIE SPOILERE *MINORE*!!

1)  Ce s-a întâmplat cu adevărat în Peru. Povestirea de început a romanului a fost promițătoare, plină de umor, și am făcut cunoștință cu personajele Ragnor și Catarina, prietenii lui Magnus. După ce Magnus și Ragnor ajung pe o corabie de pirați, îngropați în găinațul unor ființe înaripate extrem de mici. După Magnus se îndrăgostește de o farfurie.

2) Regina fugară. Aceasta a fost povestirea mea preferată și e scrisă în colaborare cu Maureen Johnson, co-autoarea mea preferată a romanului. Magnus este rugat de un bărbat fermecător să o salveze pe Marie Antoinette de furia poporului ei, deci Magnus nu putu să refuze. Regina a fost apoi răpită de vampiri și salvată de vrăjitor cu ajutorul unui balon invizibil.

3) Vampiri, brioșe și Edmund Herondale. În acest capitol ne e introdus Edmund Herondale, ascendentul lui Jace Herondale, care își sacrifică profesia și tot ce a fost și tot ce a avut, pentru iubire. A fost super romantică, genul de poveste care te face să spui „aww” la sfârșit.

4) Moștenitorul de la miezul nopții. Copilul Tessei și al lui Will Herondale se poartă straniu, ceea ce include o pușcă la care n-ar trebui să aibă acces, și toată lumea se chinuie să afle care e problema. A fost o povestire mai înceată, dar cred că ar plăcea fanilor Dispozitive Infernale.

5) Mărirea Hotelului Dumort. Aici, mărețul vrăjitor Aldous Nix, înfăptuiește un portal spre iad, iar fostul hotel Dumont este distrus, rămânând în ruine. Fără ajutorul lui Magnus, mulți vânători de umbre ar fi murit acolo odată cu vrăjitorul țicnit. Iarăși, una dintre povestirile mele preferate.

6) Salvarea lui Raphael Santiago. Magnus se gândește că cel mai potrivit animal de companie pentru el ar fi un vampir adolescent, așa că îl infiază pe Raphael Santiago. Glumesc :)) Mama lui Raphael îi cere vrăjitorului să îi salveze fiul de un vampir după care plecase să îl vâneze, fără să se întoarcă, iar Magnus face  mult mai mult de atât. Sincer, deși povestea a fost pe de o parte emoționantă, a avut momente extrem  de plictisitoare în care nu se întâmpla nimic.

7) Decăderea Hotelului Dumort. După anii 20, vampirii au pus stăpânire pe hotelul Dumort. Dar, era totuși o problemă, toți vampirii erau bolnavi deoarece beau sânge de la oameni dependenți de cocaină, sânge de care deveniseră dependenți la rândul lor și care îi făcuseră să comită adevărate măceluri. Nu mi s-a părut o poveste captivantă deloc.

8) Ce să-i cumperi unui vânător de umbre care are de toate (și cu care oricum nu ieși în mod oficial). În acest capitol, începe să se simtă o chimie între Alec și Magnus, deși iubirea lor este una interzisă. Magnus se chinuie să caute cadoul perfect pentru ziua de naștere a lui Alec, iar singurul care se oferă să ajute cu alegerea este un demon pălăvrăgiu. Deși iubirea lui Alec și Magnus e drăguță, iar pasajele cu demonul au fost amuzante, și acest capitol a fost extrem de încet și fără acțiune.

9) Ultima bătălie a Institutului din New York. Un grup de vânători de umbre numit „Cercul” încalcă Legea și ucid repudiați nevinovați. Grupul este condus de tatăl lui Clary, Valentine, un nebun însetat de sânge (nu vă lăsați păcăliți de nume). Mi-a plăcut acest „backstory”, însă nu a fost neapărat favoritul meu.

10) Cursul iubirii adevărate (și al primelor întâlniri). Alec îl invită pe Magnus la o întâlnire adevărată. ȘI EL ACCEPTĂ. Dar întâlnirea nu decurge cum ar trebui și sfârșesc prin a încerca să oprească o tânără vârcolac să devoreze toți oamenii dintr-un bar. Cel puțin, totul e bine când se termină cu bine. O poveste bună, în care îl cunoaștem mai bine atât pe Alec, cât și pe Magnus. 

11) Căsuța vocală a lui Magnus Bane. Ultima povestire este o colecție de mesaje și mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că n-am citit Instrumente Mortale și nu știu cotextul. Este despre despărțirea lui Magnus și Alec de la sfârșitul romanului „Orașul Sufletelor Pierdute”, mai multe detalii nu dau :P

Cronicile lui Magnus Bane sunt un plus perfect al seriei Instrumente Mortale și Dispozitive Infernale, dar dacă nu le-ați citit *luați-vă de mână cu mine*, nu veți putea aprecia cartea la potențial maxim. Sunt convinsă că pentru un fan al seriei acest roman ar primi cu lejeritate 4 stele, dar eu am văzut în el doar niște povestiri fantasy semi-interesante și semi-amuzante și mi-a plăcut doar una singură un pic mai mult, deși trebuie să recunosc faptul că universul construit de autoare este fascinant și probabil voi citi și eu seriile în viitor.

Nu vă pot recomanda această serie decât dacă sunteți fani ai Cassandrei Clare, dacă nu, probabil veți găsi o lectură mai potrivită pentru voi. :)

P.S. Nu uitați să vă înscrieți la concursul de pe pagina noastră de facebook, unde puteți câștiga romanul prezentat în această recenzie + „Cele tre1spr3zece motive”. Regulile le găsiți tot acolo, succes!

The cemetery of books

CONCURS Câștigă un exemplar din cele mai noi romane apărute la editura Leda Edge: Cronicile lui Magnus Bane de Cassandra Clare și Cele tre1spr3zece motive de Jay Asher, urmând pașii de mai jos:...

Recenzie: O fată din bucăți de Kathleen Glasglow

Titlu original: Girl in pieces

Gen: dramă, YA, automutilare

Editura: Storia

An apariție: 2017

Număr de pagini: 436

Rating: ✵✵✵✵✵

Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Louisa a scris: oamenii ar trebui să știe despre noi. Despre fetele care își scriu suferința pe propriile trupuri. Când te tai, construiești un gard cu care îți împrejmuiești propriul corp, ca să împiedici oamenii să se apropie, dar apoi tânjești să fii atinsă. Dar gardul are ghimpi. Și-atunci ce faci?”

O fată din bucăți este o carte diferită de tot ceea ce am citit până acum, de parcă autoarea nu ar fi scris cu un stilou, ci cu propriul suflet, deoarece fiecare pagină, fiecare rând și fiecare cuvânt din această carte te face să simți ceva și te emoționează enorm de mult.

„N-am nicio șansă să reușesc cu trupul ăsta în care trăiesc.”

La 17 ani, Charlie Davis a pierdut mai mult decât alții într-o viață: pe tatăl ei, pe care tristețea l-a înecat într-un râu, pe mama ei, rămasă absentă în urma morții tatălui, și transformată într-un monstru alcoolic și violent, pe prietena ei cea mai bună, și singura de altfel, care a pierdut lupta cu drogurile, și a rămas un recipient fără substanță.

Pierderile ei sunt doar o parte din suferința care o face să vrea să își pună capăt zilelor. Așa că, într-o zi, rămasă fără un cămin și obligată să meargă într-o casă de prostituție infantilă, adolescenta se află pe marginea prăpastiei. Ia o lamă și taie tot ce vede, până se trezește în fața unui spital de reabilitare, învăluită toată în pansament, albă ca un pui de focă. Așa începe povestea ei.

În primul rând, vreau să felicit echipa de la editura Storia pentru coperta minunată, care portretizează perfect conținutul romanului, respectiv suferința protagonistei: Charlie, ce simte că durerea ei o rupe în bucăți, care nu vor mai putea fi aranjate niciodată la loc. Consider că e chiar mai frumoasă decât ediția minimalistă din america (deși și aceea îmi place FOARTE mult), iar versiunea noastră a fost lăudată chiar și de autoare, pe contul ei de instagram.

„I-am adus droguri. Mi-am tras-o cu el în biroul soră-sii. I-am permis să mă vadă în întregime, fiecare bucățică din mine, iar acum stau aici, la picioarele lui, pe podeaua asta mizerabilă, ca un câine. Îl aștept seară de seară ca un câine. Și acum, prostește, tot ca un câine, nu-mi doresc decât să mă mângâie, să mă iubească, să nu plece, ceea ce mă face dintr-odată să mă aprind de mânie și mă întristează deopotrivă și mi se pare că iau foc pe dinăuntru.”

De asemenea, e important de menționat că romanul este inspirat din viața reală a autoarei, care s-a automutilat în trecut, și a scris romanul pentru ca alte persoane suferinde, cu aceleași vicii ca ale ei, să știe că nu sunt singure. Cu toții cunoaștem măcar o astfel de persoană și e important să citească această carte ca să se simtă mai bine și să știe că nu trebuie să îi fie jenă de rănile de pe corpul ei, sau să ceară ajutor și, că niciodată nu e prea târziu să o ia de la capăt.

Cartea „O fată în bucăți”este atât de bogată în sentimente, că uneori ai impresia că citești o carte de poezii, nu un roman. Spune povestea a ce se întâmplă după ce pierzi tot: casa, familia, prietenii, stima de sine, până și vinovata plăcere de a te tăia, pentru a anihila pentru scurt timp durerea sufletească. Charlie Davis e nevoită să lupte și asta face până la sfârșitul romanului, luptă pentru o viață aproximativ normală.

„Poți identifica fetele cărora o să le meargă bine. Nici măcar nu e nevoie să ți le descriu. Le poți identifica pe cele care or să se descurce pentru că le duce capul. Le poți identifica pe cele care or să răzbată pentru că sunt dure sau sunt bine făcute. Și la urmă mă poți identifica și pe mine, aia de colo, copilul ăla neîngrijit (amărât, s-o spunem pe aia dreaptă) și care nu face nimic cum trebuie și care stă singur la cantină și care desenează tot timpul sau care e îmbrâncit pe coridor, și numit în fel și chip, pentru că așa e ea.”

Cred că protagonista aceasta este cea mai puternică pe care am cunoscut-o vreodată într-un roman, și asta tocmai pentru că e atât de fragilă. Deși viața ei e așa de amară, ea se chinuie și se chinuie să găsească acel strop de licăr în întuneric și cu puțin ajutor de la niște persoane cu o inimă de aur, reușește.

O fată în bucăți nu este doar o carte despre o adolescentă care se taie, ci este o lecție despre bunătate, despre ce înseamnă să fii om. O poveste care ne împinge spre a fi mai înțelegători și a nu judeca o carte după copertă, chiar dacă asta înseamnă simplul fapt de a ne întreba: de ce a apucat acest om pe un drum atât de greșit? Nu a avut oare un moti, o durere care nu a putut fi împărtășită, și care s-a extins, și s-a extins, până l-a înghițit complet?

Opera lui Kathleen Glasgow (pentru că asta este, o adevărată capodoperă literară) este una dintre cărțile care îți rămân întipărite în minte mulți ani de acum încolo, și una dintre cărțile mele preferate, pe care o recomand, desigur, tuturor, în mod special tinerilor cu orice fel de probleme emoționale, dar și fetelor din toată lumea care se simt inferiorizate de societate, pentru a le aminti tuturor cât de importanți și minunați sunt. Aveți grijă de voi, cititori! :)

Lucruri mai puţin plăcute atunci când citeşti o carte

N-am mai scris un articol de mult timp (pentru mine), aşa că azi am decis că e cazul s-o fac (probabil că o să scriu acest text timp de două zile, însă tot azi e pentru mine).
Later edit: n-am mai scris de două săptămâni.
De-a lungul timpului, părţile proaste ale cărţilor m-au frământat, s-au adunat şi au format un întreg în mintea mea, dând naştere unor nemulţumiri şi, desigur, acestui articol. Pentru a nu vă umple cu multe vorbe inutile, o să trec direct la enumerarea lor:

1. Descrierile minuţioase atunci când nu e cazul.

Fie că e o carte fantasy, romance, horror sau S.F., descrierile sunt necesare şi apar tot timpul, peste tot. Până la urmă, cum ar fi să citim doar texte de genul: ,,L-am întâlnit pe el şi mi-a fost ruşine. Am fugit şi am stat în casă trei ani, ca să nu-l mai văd. După trei ani a venit la mine, wow, ce frumos.'' Exagerez, dar descrierile sunt ESENŢIALE!
 Însă ce se întâmplă atunci când apar atunci când nu e cazul, doar pentru a-ţi încărca creierul cu informaţii inutile?

Pe mine, cel puţin, mă enervează la culme când apar chestii de genul: Iarba avea o nuanţă de un verde-deschis mirobolant. Structura firului de iarbă îmi dădea fiori pe şira spinării, atât de lung şi deformat... atât de frumos, încât mă cuprindea nostalgia. (hai să analizăm în continuare firul de iarbă) Zărisem o urmă vagă de roua plăpândă a dimineţii scurgându-se pe întregul spic într-un mod inedit. Oh, până şi starea sufletească mi se îmbunătăţea în timp ce m-am hotărât să vă plictisesc cu descrierea unui fir de iarbă.
Ei bine, nici chiar aşa, dar sunt sigură că fiecare dintre voi aţi păţit să găsiţi descrieri minuţioase unde nu e cazul.

2. Încheierea fără sfârşit. (ce-o mai fi şi asta?)

Atunci când o carte se încheie brusc, fără să mai ofere şi alte detalii în continuare, fără să ne mai prezinte viaţa personajelor mult iubite. De obicei, acest tip de cărţi au continuări, dar mai există şi unele stand-alone care chiar enervează cititorii.
Am înţeles, continuarea o găsim în volumul II, care apare în anul 2100, dar n-ar trebui să primim un bonus sau ceva, să nu rămânem frustraţi?

3. Când nu se (mai) întâmplă (odată) ceea ce autorul dă de bănuit.

Da, aţi auzit. Autorul tot ne dă târcoale vreo 200 de pagini şi indicii, prezentându-ne o posibilă acţiune, dar care pare să nu se mai întâmple. DE CE, DE CE NE FACEŢI ASTA? Uneori pare să se întâmple la final, dar lasă finalul liber, astfel încât să aşteptăm sau să citim continuarea romanului.

4. Coperta nereprezentativă (sau odioasă)

Cu toţii am dat, măcar odată, peste cărţi care au o copertă lucrată prost sau care pur şi simplu nu reprezintă adevărata valoare a cărţii sau esenţialul; acest lucru, pe mine mă determină ori să nu cumpăr cartea deloc, ori s-o las într-un colţ întunecat din bibliotecă. Nu e prea drăguţ, ştiu, însă cine mă poate învinovăţi că cei care au făcut-o n-au avut gusturi? Am evitat multe cărţi din pricina acestui lucru.


Momentan, nu mai îmi vin în minte alte defecte ale cărţilor, însă dacă voi aţi mai găsit ceva, pe lângă cele prezentate mai sus, vă rog să lăsaţi în comentarii!

Până data viitoare, vă urez lecturi plăcute şi îmi pare rău că a durat atât de mult până am revenit cu un articol! :d

Recenzie „Frumuseţea lucrurilor trecătoare”, de Andrada Cooş

Titlu original: Frumusețea lucrurilor trecătoare

Număr de pagini: 184

Editura: Adenium

An apariție: 2017
Gen: Ficţiune 

Rating: ✵✵✵½

Mulțumesc autoarei pentru acest roman! :)

Cartea poate fi achiziționată de aici.

 „Dacă le priveai îndeajuns, uitai că palma ta nu e cerul, că ochii tăi nu sunt stelele și luna, iar tu nu ești un zeu îngăduitor privind artificii într-un microcosmos creat de tine.”

 Descriere

Proaspăt ajunsă în Japonia, Adriana încearcă să se integreze în viața studențească, cu rezultate îndoielnice. În cele din urmă, își găsește locul în rândul celorlalți studenți străini: australieni petrecăreți, englezi plini de ei, finlandezi scandalagii și, bineînțeles, singurul alt român pe care îl întâlnește acolo. Împreună, explorează temple, încearcă diverse chimonouri, participă la ceremonii, vizitează cluburi de jazz și travestiți și filosofează pe tema eternei fascinații japoneze. O perspectivă plină de umor asupra frumuseții, frustrărilor și nebuniei vieții într-una dintre cele mai admirate culturi din lume.


Cunoaşteţi acel moment în care citiţi o carte care vă învaţă atât de multe lucruri, vă oferă o stare de bine, vă ofere confort, o stare de ''acasă''? După un reading slump crunt, „Frumuseţea lucrurilor trecătoare” mi-a readus acest sentiment de acasă... Recunosc, am citit-o pe o perioadă mai îndelungată, pe bucăţele, însă n-am pierdut şirul acţiunii, unul simplu, după părerea mea. Acest roman e genul de carte care te linişteşte, fără să-ţi facă inima să galopeze sau fără să-ţi pună mintea la contribuţie prea mult. Genul de roman perfect pentru un weekend călduros.

Aşadar, acum că ştiţi, din descriere, despre ce este vorba în această carte, n-o să insist prea mult asupra acţiunii, ci asupra aspectelor din carte: învăţături desprinse, design-ul cărţii, informaţiile aflate, etc.

În continuare, aş vrea să vă spun că este o carte mai mult decât perfectă pentru iubitorii Japoniei. Eu n-am fost mişcată până acum de tradiţiile acestui popor, nici de limbajul sau comportamentul folosit, chiar deloc. Acum, învăţând atât de multe cuvinte, expresii, denumiri ale unor obiecte,  pot să afirm că această carte mi-a sporit interesul pentru Japonia. Nu aş vrea să învăţ limba sau lucruri de acest gen, dar aş dori să le studiez tradiţiile, exact aşa cum am fost învăţată de această frumoasă carte, al cărei design este superb.

Priviţi coperta şi încercaţi să-mi spuneţi că mă înşel. Nu se poate, nu-i aşa? Pur şi simplu cuprinde întreaga esenţă a cărţii: Japonia, reprezentată artistic.
Vorbind despre design, am de adăugat faptul că în interiorul cărţii, capitolele sunt denumite în japoneză şi, bineînţeles, traduse. 

Adriana călătoreşte prin Japonia, iar în cadrul universităţii întâlneşte oameni proveniţi din alte ţări sau, simplu, japonezi. Cu unii se împrieteneşte şi, până vine vremea plecării, se distrează, cum sunt: Will, Tessa, Alex, iar pentru alţii rămâne o simplă cunoştinţă.
Numită ''Adoriana-san'' de oameni, ea m-a amuzat teribil în unele momente cu stângăcia sa, sau reacţile pe care i le provocau anumite lucruri, precum şi vizitele neobişnuite. De aici am învăţat că trebuie să am mai mult curaj să experimentez lucruri noi, aşa cum a făcut şi Adriana, deşi toate îi erau străine şi la început păru să ezite. Aventurile Adrianei au fost foarte frumoase, zic eu!

Îi admir curajul, deoarece pleacă de la începătoare şi ajunge la nivelul 4 în ceea ce priveşte limba japoneză. Îi este teamă că pică examenele şi, totuşi, nu se întâmplă. Ba mai mult, le promovează cu note mari, aşa că am învăţat să mă străduiesc să am încredere în mine, deşi protagonista acestei cărţi n-a avut şi a luat în calcul toate variantele posibile, ducându-se cu gândul la pierderea bursei şi înapoierea banilor statului japonez.

Cât despre partea de documentare, am de spus doar atât: E foarte clar că autoarea a fost cu adevărat în Japonia, având în vedere elementele de conţinut, pe care nu ai cum să le aflii cum îţi pofteşte inima, doar după lungi căutări.

Să vorbim puţin şi despre punctele slabe ale cărţii. 
În primul rând, lipsa suspansului. Deşi pare o carte liniştită în esenţă, puţin suspans nu strică; nu se întâmplă nimic deosebit, iar dacă tai din detalii şi descrierile frumoase, pare un jurnal de călătorie.
Uneori m-a plictisit, citind şi mai lent. Acest lucru se leagă de primul punct slab al cărţii enumerat.
Deşi Adriana e venită în Japonia pentru a învăţa (şi pentru a  face un schimb de experienţă, bănuiesc) şi are cursuri acolo, nu se pune aproape deloc accent pe şcoală, după câte am văzut. Nu se oferă detalii despre învăţământul japonez, ceea ce mi-aş fi dorit.


 Chiar dacă unele părţi m-au deranjat, eu vă recomand această carte şi sper să reveniţi cu impresii.

Îi mulţumesc frumos autoarei pentru exemplarul oferit, îl puteţi comanda de aici. Părerea mea nu a fost influenţată de nimeni, în niciun mod.

Recenzie: Contesa Aneke (Ultima vrăjitoare din Transilvania #1) de Cristina Nemerovschi

Titlu original: Contesa Aneke

Număr de pagini: 229

Gen: mystery, romance

Editura: Herg Benet

An apariție: 2017 (ediția nouă)

Rating: ✵✵½

Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)

Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Cât de trist, m-am gândit, cum ucid oamenii lucruri frumoase doar pentru că îi înspăimântă. Doar pentru că nu le pot înțelege. În curând, cum spuneam mereu, oamenii vor rămâne înconjurați numai de chestii mediocre, pentru că pe acestea le pot înțelege.”

 Contesa Aneke este prima carte scrisă de un autor român pe care am încercat-o și trebuie să recunosc că m-am lăsat mult influențată de copertă când am ales-o, dar, mă puteți învinui? E superbă!

O parte din mine nu avea nici cea mai mică așteptare de la cartea asta, dar, după ce mulți oameni tot îmi spuneau cât de faină e, cealaltă parte din mine a început să își facă speranțe false. Deci am fost plăcut surprinsă și dezamăgită în același timp, deoarece cel mai frumos lucru care poate fi spus despre această carte e că „nu e oribilă”.

Acum că v-am băgat complet în ceață, să vă spun despre ce e vorba în carte. Alexandra e trimisă de mama ei într-un sat transilvănean uitat de lume, pentru a fi îndepărtată de fratele ei, cu care avea o relație incestuoasă. Acolo circulă o legendă cum că fantoma unei contese, acuzată cu mult timp în urmă de incest și vrăjitorie și ucisă de localnici, încă își bântuie castelul și căsuța unde s-a refugiat cu puțin timp înainte de a fi ucisă. Iar Alexandra decide să investigheze și să încerce să afle adevărul.

Premiza sună într-adevăr destul de bine, dar cartea are foarte multe puncte slabe, care m-au făcut să îi dau doar două steluțe și jumătate.

Prima este incestul, care, fie vorba între noi, nu e considerat ceva anormal deloc în cartea de față. Poate am eu probleme la cortexul cerebral, dar nu mi se pare etic ca din aproximativ 3.5 milioane de persoane masculine, să fii într-o relație fix cu fratele tău. Nu doar personajele principale, Alexandra și Răzvan, sunt într-o astfel de relație, ci și cele secundare, Lorena și Mathias (ATENȚIE SPOILER: aceștia erau într-un trio incestuos cu contesa Aneke, gen Lorena se culca cu soră-sa și cu fratele ei, asta mi s-a părut cam prea de tot, dar okk). Treaba asta mă face chiar și pe mine să mă întreb dacă autoarea e de acord cu așa ceva. O.o

După, nu mi-au plăcut deloc englezismele (da, aici intră și expresiile de genul megasuperfuckinsexy, cuvântul menționat anterior fiind la rândul lui cules din carte). Într-o carte care se respectă, mă aștept să găsesc cuvinte scrise ÎNTR-O SINGURĂ LIMBĂ. Aici fac excepție cărțile bilingve, cele despre Holocaust etc. Desigur, accept expresii englezești când nu există echivalentul lor în limba română, dar am găsit frustrat faptul că în carte ne sunt trântite propoziții întregi scrise în engleză, pentru a suna „cool”.

Aici mai am și un fel de P.S., cine îi spune mamei ei „Wazup dudette”? Nu sunt sigură că cineva îi zice asta nici măcar celei mai bune prietene, darămite mamei. Ce vreau să spun e că uneori, Cristina forțează prea mult nota.

Următoarea problemă e mai mult personală, dar o voi menționa oricum. Dacă mi-ar fi dat acum 5 ani orice carte cu vampiri, probabil aș fi citit-o dintr-o suflare și venerat-o ca pe un zeu, darrr acum, am început să realizez cât de clișeice sunt cărțile acestea. Fata bună se îndrăgostește de un băiat rău, care probabil mai și bea sânge din când în când și cam asta este tot. Dacă ar fi fost fantome și/sau vrăjitoare în loc de vampiri, mai mult ca sigur i-aș fi acordat o stea sau jumătate în plus. 

E un pic vizibil că autoarea s-a inspirat oarecum din Jurnalele vampirilor (da, am citit toată seria și nu, nu sunt mândră de asta :)) ). E mai mult o teorie, dar sunt 99% sigură că Alexandra e Doppelganger-ul contesei Aneke(cum e Elena Doppelganger-ul lui Katherine), dacă tot se aseamănă așa bine și mai au și în comun relația incestuoasă cu frații lor vitregi, care au fost ambii despărțiți de ele o lungă perioadă de timp etc.

Nu pot să spun că pe Alexandra o am la inimă prea mult, dar pe Răzvan nu îl suport deloc. Pe bune, e cel mai enervant personaj din lume, ar da pe gât practic toată băutura care îi iese în cale, și în plus. E mereu în stare de ebrietate, e foarte arogant, chiar și cu soră-sa, pe care o „iubește” atât de mult și singurul lucru pe care îl vede Alexandra la el e că e frumos.

Acum, poate vă întrebați, de ce nu i-am dat o stea? Simplu, pentru că începutul a fost chiar promițător, cu o vrăjitoare urâtă și amenințată cu moartea de săteni, care încerca să își salveze viața. A fost interesant și când Alexandra a explorat satul pentru prima data, cu castelul și căsuța în care s-a refugiat contesa și când s-a dus la o ghicitoare care i-a spus povestea completă a contesei și i-a arătat jurnalul acesteia. Chiar mi-a plăcut.

Alt aspect ar fi că romanul este foarte scurt, și asta ar putea fi un lucru rău (deoarece nu sunt incluse atât de multe detalii în 230 de pagini, iar uneori chiar se pierde frumusețea unei scene/ ești indus în eroare) sau bun (deoarece termini mai repede cartea, la urma urmei, mie mi-a luat doar câteva ore) sau poate o combinație între cele două.

Cartea, cum am mai zis, nu este oribilă. Nu vă veți chinui să întoarceți filele, poate uneori chiar vă va plăcea, deși s-ar putea să vi se pară că citiți ceva extrem de superficial. Această carte, este scrisă pentru un anumit cititor, genul de cititor căruia îi plac romanele de dragoste, în special cele cu vampiri și care vrea ceva scurt și la obiect, dacă te regăsești aici, atunci poate ar trebui să îi dai o șansă. 

Contesa Aneke este ceea ce numim noi o carte „comercială”, făcută să placă spiritelor rebele de 12-13 ani. Totuși, sfârșitul a fost și el interesant și pentru că se citește așa de repede, aș încerca și următoarele volume, sunt tare curioasă în ce direcție se îndreaptă această trilogie.